În fiecare zi de lucru scriu etichete – numele preparatului, numele meu și data – și în fiecare zi gândesc: „când naiba s-a făcut decembrie?????” Dacă în redacție aveam agendă organizată pe zile, sarcini în așteptare și habit trackere care mă forțau să-mi analizez retrospectiv săptămânile, în bucătărie abia știu ce zi e.
Lucrez 4 zile pe săptămână, dar nu am niciodată aceleași zile libere, nu știu când o să lucrez peste două săptămâni, nu-mi amintesc ce-am făcut ieri. E o diferență de ritm și odihnă care m-a îndepărtat de alter ego-ul meu de project manager, dar nu și de spiritul de control freak care mă trezește în palpitații la 6 dimineața. Că am uitat să decongelez rapanele, că n-am închis bine pâinea, că am dat cu prea mult gălbenuș pe pâté en croûte.
Norocul meu e că fiecare final de an mă bagă involuntar în introspecție mood. De când s-a strigat decembrie, mi-am luat la rând postările de Instagram din arhivă, m-am uitat prin pozele din telefon, am frunzărit mailul, calendarul și cele mai active grupuri de WhatsApp și m-am apucat să schițez un bilanț pe 2023.
Dacă ai impresia că ai pierdut timpul și te paște gaura nepuntinței și insuficienței în care io cad mereu în ianuarie, e o chestie utilă. Asta dacă nu asculți Lana del Rey pe fundal.
2023 a însemnat că:
Prima parte a anului a fost senzațională.
Mi-am luat diploma de bucătar, care n-a fost niciun fel de realizare, cât mai degrabă o bifă pentru un sistem care te vede cu ochi mai darnici atunci când prezinți o mapă cu hârtii. Am și scris despre cât de mult cred eu că merită să faci școala de bucătari în România.
Am lansat acest blog, pe care l-am neglijat teribil, dar la care îmi doresc să mă întorc cu mai multă seriozitate în 2024. Măcar un remake Julie & Julia să fac, știi ce zic?
M-am angajat pentru prima dată într-un restaurant de fine dining, care e și restaurant de hotel, deci nu se oprește aproape niciodată, face și mâncare pentru evenimente de tip bufet, și tasting menus, și sandvișuri pentru coffee breaks, și platouașe pentru room service.
Sunt aici de 9 luni și nu am trecut la secția caldă încă, deși mi-am propus asta când am venit. În continuare zic că sunt a bistro girl și nu-mi trepidează inima în fața uniformizării pe care o cere o astfel de bucătărie, dar sunt alte plusuri care mă fac să rămân. Tehnica, oportunitatea de-a vedea cum gândesc și lucrează bucătari cu experiență, de la noi și din afară, haosul care te învață obligat-forțat disciplină, turele care te obligă să comunici proactiv și să cauți cel mai bun set up pentru mise en place, testele pentru meniuri noi și încercările de-a lucra constant cu mici producători locali.
Am făcut primul, al doilea, al treilea, al șaselea pâté en croûte, acest starter artizanal (tradițional franțuzesc) care implică fasonat, tranșat, tehnici de patiserie și stock-uri și iartă puține erori tehnice. Durează 3 zile până-l tai felii dacă respecți toți timpii și te face la căpuț dacă încerci să-l faci vara, la mai mult de 15 grade. În același timp, n-am un exemplu mai bun de preparat care să mă fi făcut să simt că înțeleg CÂT DE CÂT un proces complex din bucătărie. Poate că nu-ți dă adrenalina service-ului cu 15 garnituri aliniate în chipcele, dar e frumos și să simți că, de fiecare dată când lucrezi la el, dai un soi de teză. 😅
Am făcut pastry crawl în Copenhaga și m-am gândit cum ar fi să ajung patiser într-una dintre brutăriile lor artizanale demențiale, am făcut croissante de mână acasă și caneles de Bordeaux până mi-au ieșit (am scris despre tot ce-am experimentat), am mers la ateliere de pâine cu maia cu și fără gluten și am făcut sirop din flori de caprifoi – florile care mi-au schimbat jocul în 2021.
Ba chiar mi le-am tatuat pe braț, lângă ratonul mâncător de pizza, pe care-l am din 2019. Povestea lor și rețeta siropului sunt aici.
Mi-am luat KitchenAid din banii de tips din 2022, am dat 400 de lei în plus pentru că l-am vrut roz și n-am regretat nimic.
Am revenit un pic la jobul de reporter pe Via Profi, o autostradă fictivă plină de mici producători locali de la care poți mânca microregional când te plimbi prin țară, și mi-am amintit că e în continuare lucrul care mă hrănește cel mai tare, cu toate costurile pe care le presupune în viața unui om anxios și introvertit ca mine. Știu că nu par; chiar mă străduiesc.
Am mers la piață deghizată, în creierii dimineții, ca să cumpăr flori de dovlecel de la competiție. E greu cu produsele locale, vă zic.
Am făcut bani buni din freelancing – raportat la salariul meu net de mai puțin de 4000 de lei –, și chiar am reușit pentru prima dată ever să pun și ceva deoparte, ceea ce a însemnat că dorința de grup de la Revelionul trecut s-a împlinit pe jumătate. Ne-am dorit pace și bani. Din păcate, ce era mai important nu că nu s-a împlinit, dar s-a agravat.
Am lucrat pentru prima dată ever la o carte – una pragmatică, gastronomică, educativă și prietenoasă, despre care voi putea vorbi mai mult la anul. Let’s not jinx it! (că încă lucrez 😅)
A doua parte a anului m-a stors temeinic.
Am ieșit dintr-o relație de 6 ani, which defined my 20s, cum ar zice americanii, ceea ce a fost complicățel; dar amândurora ne e mult mai bine acum, separați, decât împreună. Asta a însemnat însă că m-am mutat pentru prima dată singură, într-o garsonieră în care stau temporar, de unde a trebuit să rezolv tot felul de neprevăzute ale vieții de adult. Nu merg caloriferele, s-a blocat peria aspiratorului, s-a înfundat chiuveta, nu merge cu gelul de la Mister Muscolo, aoleu alama de gaz și tot așa. Noroc că îmi place compania mea și, vorba aia, nu ești niciodată singur într-o cameră în care cântă Fletcher.
N-a mai apărut niciun proiect extracurricular pe radar, ceea ce m-a cam panicat financiar, dar m-a și făcut să realizez că nu aș fi avut oricum nicio boabă de energie pentru el. Trecerea de la regimul de lucru 2 cu 2 (2 zile full de 12 ore lucrate, urmate de 2 zile full libere) la cel de 4 cu 3 (4 zile full lucrate cu 3 zile full libere, dar nu într-o ordine predictibilă), lunile octombrie, noiembrie și decembrie, îngrozitor de aglomerate, și viața mea interioară zbuciumată m-au vlăguit peste limitele nicolesciene.
N-am mai avut energie nici să hălăduiesc prin restaurante și să gust preparate noi; curiozitățile mele gastronomice – ca orice nevoie superioară, rafinată – au cedat sub greutatea celor primare: somn, mișcare, conexiune.
Am plecat singură în Thailanda de ziua mea (30 de ani), ceea ce a fost o sumă de prime dăți notabile. Prima dată în Asia, prima dată backpacking, prima dată singură cuc într-o cultură complet nouă pe care n-am fost pregătită s-o absorb cu toate simțurile, pentru că gândurile mele erau în altă parte. Dar tot am făcut un foodie tour demențial despre care sper să scriu la un moment dat.
Sportul m-a salvat și anul ăsta, mai ales în a doua parte a lui, când mi-am făcut un abonament pe 6 luni și l-am folosit ca pe cel mai premium Prozac. Și în Ajun, și de Crăciun am făcut sport, acasă, nu de tristețe că sunt, sanchi, singură, ci dintr-un impuls înțelept și preventiv, care știe că obiceiurile practicate în momentele cele mai neprielnice se agață de om ca urzicile de gleznele sensibile.
Ce urmează în 2024?
Habar n-am. Și e primul an din ultimii 3 în care nu vreau (nu că n-am chef) să-mi aleg cuvinte cheie, să-mi setez intenții sau să pun pe foaie obiective. Ce știu sigur e că vreau să mă întorc la lucrurile care îmi dau energie și vitalitate, combustibil care-mi cam lipsește azi.
Vreau să scriu mai mult, chiar dacă nu e despre mâncare, pentru că un blog e un fel de jurnal, nu? Vreau să fac sport în continuare, ca să pot lua străzile la picior și la 80 de ani. Vreau să gătesc, pentru că puține lucruri bat descoperirile pe care le faci cu mâinile și papilele tale. Vreau să citesc din nou; fără teama de a renunța la cărțile care nu „intră” acum; fără presiunea cifrelor și faimei, doar cu sete. Vreau să mă las să fiu, ca să văd unde ajung. „În brutărie” e una dintre posibilități. 😉
