Am plecat în Atena pe fugă, 3 zile, și n-am apucat să citesc mai nimic despre gastronomia lor actuală – ce chefi sunt pe val acolo, ce tarabă nu trebuie ratată, unde-s dish-urile cu care se mândresc dincolo de clișee –, cum fac de obicei. Am dat câteva searchuri pe Google din aeroport și am umplut, până la urmă, 5 pagini de agendă, fără să fiu însă prea convinsă de ce s-a adunat.
Veneam și după un presstrip în care exagerasem cu gustatul giumbușluculilor locale acompaniate mereu, dar mereu, cu o pălincă, și voiam o struțo-cămilă greu de domesticit: să mănânc ca grecii – ca toți grecii care au existat vreodată –, dar să nu-mi lungesc stomacul ca să acomodeze 15 feluri de mâncare pe zi și tot atâtea trifermenturi.
N-am reușit, m-am frustrat, am mâncat și meh, și mult prea mult, nici n-am simțit că am „bifat” ce trebuie (urât rău acest obicei de care nu mă dezbar), nici n-am avut mare lucru de povestit la final, așa că am căzut pe gânduri, apoi pe scris. Mi-am dat seama că am nevoie să aflu cum e food FOMO în vacanță la alții ca să înțeleg dacă e ceva greșit la mine (e un pic, dar vindecabil), mai ales că urmează o călătorie de două săptămâni în Thailanda – ar fi prima oară când plec atâta timp în vacanță și prima oară afară din Europa!
Am întrebat, așadar, 4 foodies pe care le admir întrebările care m-au măcinat tot drumul de întoarcere și m-am super felicitat, că mi-a crescut încă o pereche de ochi citindu-le (și un pui de speranță că, așa cum se educă gustul, se înțelepnicește și FOMO-ul).
P.S.: Printre întrebări, am strecurat fotografii cu mese de vacanță memorabile, ale lor și ale mele.
Care e scopul tău culinar atunci când călătorești?
Cătălina Penciu, autoarea newsletterului Eat, Cook, Travel
Sfânta treime a călătoriilor mele e să descopăr combinații la care nu m-am gândit sau ingrediente pe care nu le-am mai încercat și să aud, sau să citesc, despre poveștile care vin cu felurile astea de mâncare și cum au ajuns ele în farfurie. Nu de puține ori, am ajuns cu nasul în istorie sau religie (direcție la care nu te aștepți neapărat când cauți dulciuri din Mallorca, de exemplu, dar care e, de obicei, dezlegarea multor ghicitori).
Adriana Sohodoleanu, antropolog și educator culinar | Biscuit.ro
Când călătoresc vreau să gust locul, să îl înțeleg în evoluția lui – în farfurii se comprimă informații esențiale despre geografia, clima, religia, istoria și cultura oamenilor de acolo. Sigur că dacă plec de acasă cu informații și curiozități, caut să le verific și să le satisfac, dar au fost și dăți în care am vrut să descopăr la fața locului; m-am dus tabula rasa și am lăsat clipa să aducă ce-mi refuza ceasul (cum ar fi sate no name în drum spre orașele-vedetă sau rugii de zmeură sălbatică de la poalele unui castel scoțian pe lângă oameni și căței localnici care treceau nepăsători spre râu).
N.r: Ascult-o pe Adriana vorbind despre mâncarea de vacanță din secolele trecute la emisiunea radio Cultură la farfurie.
Oana Huja, co-autoarea newsletterului foodie The Open Button
Un lucru pe care îl caut mereu în vacanțe e să descopăr mai multe despre cultura locală, cum trăiesc oamenii, deci implicit și ce mănâncă. Dar mai mult de atât, am o curiozitate teribilă să aflu DE CE mănâncă ce mănâncă, ce motivație stă în spatele preparatelor tradiționale. Cred că de fapt încerc să caut sensul alegerilor în materie de mâncare, iar atunci când îl găsesc e… delicios. Uneori e destul de la mintea cocoșului, cum ar fi de ce în nordul Italiei se gătește cu unt, iar în sud cu ulei de măsline. Iar alteori trebuie să trec prin niște lecții de istorie ca să înțeleg cum a fost influențată gastronomia unei țări. Îmi place să cred că I’m thinking beyond the plate atunci când vine vorba de alegeri culinare.
Georgiana Ilie, autoarea newsletterului Meal planning de care te poți ține
Caut trei lucruri: să mănânc feluri locale (și street food, și în restaurant), ca să văd cum sunt la mama lor, să merg în piețe și să cumpăr ingrediente și să le aduc acasă.
Cum te organizezi pentru un astfel de trip? Cum faci research?
Cătălina Penciu, autoarea newsletterului Eat, Cook, Travel
Organizarea, viața mea! (la propriu 
Adriana Sohodoleanu, antropolog și educator culinar | Biscuit.ro
De cele mai multe ori călătoresc cu planul bine făcut – specific local, iconc dishes, restaurante, chefs sau ingrediente, locuri pe care vreau să le experimentez. Mâncarea nu se găsește însă doar în restaurante, magazine sau piețe, ci și în muzee (mă pasionează oferta coffee shops & souvenir shops), expoziții, festivaluri, librării, conferințe, în grădinile oamenilor (lămâile din Ischia, cafeaua din Cambodgia, pe câmpuri sau pe stradă, portocalii amari din Sevilla).
Apoi sunt oamenii – am uneori norocul să dau absolut întâmplător de oameni cu povești și recomandări; așa a fost un recepționer în vârstă din Edinburgh, înalt, slab și distins ca un rege abdicat, ale cărui recomandări de lamb curry pie și povești despre colega sa de facultate, ASR Margareta, rămân de neuitat.
Nu mă uit pe Tripadvisor sau alte site-uri de acest tip. Nu mă interesează recenzii ale unor oameni pe care nu îi cunosc; este o scriitură funcțională și funcționărească parcă, ce refuză să dezvăluie ceva despre omul din spatele degetelor de pe tastatură. Citesc reviews doar dacă îi știu / urmăresc deja pe autori sau dacă stilul lor de a scrie (corect) îmi atrage atenția, mi-i aduce aproape cumva (dacă ceva e yammiiii, super sau fabulos, zic pas).
Oana Huja, co-autoarea newsletterului foodie The Open Button
E puțin spus că răscolesc internetul. Asta pentru că trec prin absolut toate canalele, de la citit articole pe site-uri de specialitate, la ascultat podcasturi și văzut toate videourile de pe YouTube despre tema care mă interesează. Cred că toate informațiile pe care le asimilezi trebuie luate with a grain of salt și să-ți aduci aminte mereu că părerile sunt subiective – mai ales când vine vorba de recenzii. De aceea cred că, deși țin cont de recenzii, încerc să nu le iau mereu în serios. Ce mi-a fost cel mai de folos în ultimii ani a fost Reddit, unde am primit niște recomandări foarte bune de la localnici.
Georgiana Ilie, autoarea newsletterului Meal planning de care te poți ține
Cel mai mult mă uit la clipuri de călătorie pe YT, sunt mulți travel vloggeri care dedică timp mâncării locale, în special street food. Am însă grijă la tonul lor: americanii sunt, în multe cazuri, scârbiți de tot ce e mai puțin uzual (măruntaie, de exemplu), așa că mă uit și la alți călători, mai ales europeni. Apoi, mai funcționează și cultura generală. Sicilia înseamnă cannoli, fistic, lămâi, portocale roșii (dacă nimerești în sezonul lor), pornesc de acolo. Mai citesc și pagini de wikipedia, e bun pentru cunoștințe generale despre contextul cultural. Și întreb prieteni care au fost în acel loc – mai demult, întrebam pe Facebook, acum nu-l mai folosesc așa. Apoi fac o listă cu mâncăruri și localuri.
Ai food fomo? (Senzația că nu mănânci „ce ar trebui” ca să înțelegi locul, că nu o să apuci să guști din tot ce vrei, senzația că nu îți atingi scopul de la întrebarea 1,) Cum gestionezi?
Cătălina Penciu, autoarea newsletterului Eat, Cook, Travel
În loc de răspuns, o poveste: e noiembrie 2019, sunt pentru 24h într-un Hong Kong din care am mai multe recomandări decât mese principale și bineînțeles că nu mă pot hotărî între ele. Mai sunt 2h până trebuie să pornim spre aeroport și tocmai am mâncat, dar am ajuns într-o zonă a orașului în care aveam marcată pe hartă o mâncătorie must-try cu roasted goose (e vorba de Yat Lok, HK). FOMO activat, am intrat, simțeam că mă doboară mirosul ăla puternic de carne marinată (de cât de ghiftuită eram deja), dar am comandat jumătate de porție pe care am savurat-o ca și cum atunci mâncam prima masă a zilei. Da, am terminat tot din farfurie și da, am ajuns în timp la aeroport :))
Adriana Sohodoleanu, antropolog și educator culinar | Biscuit.ro
Sigur că am și sper că voi avea mereu; mâncarea e modul meu de înțelege lumea din jur și dacă voi pierde bucuria, frenezia de a o descoperi, oare ce mi-ar rămâne? Ca oricare din noi, mănânc de când mă știu, dar și gândesc despre mâncare cam de când mă știu, la început empiric, acum cu instrumentele oferite de sociologie și antropologie. Prioritizez destul de bine ce trebuie să încerc și dacă totuși rămân lucruri negustate, recurg la „și mâine e o zi”. Oricum las mereu ceva de făcut pentru data viitoare, nu îmi epuizez sursa.
Oana Huja, co-autoarea newsletterului foodie The Open Button
Nu am food fomo în sensul descris de tine, ci cumva mult mai punctual. Mai ales atunci când întâmpin bariera limbajului. De exemplu, când am fost în Tenerife am descoperit (tot după endless research pe tot felul de site-uri obscure) un restaurant in the middle of nowhere, unde părea că mănâncă doar localnicii. Meniul în spaniolă, semnal 0 ca să putem folosi Google Translate. Cu toții mâncau niște lucruri care păreau extraordinar de bune, dar nu știam cum să comand același lucru și deja mă imaginam mâncând cel mai prost preparat din meniu doar pentru că nu vorbesc limba. Atunci mi-am dat seama că, cel mai ușor în astfel de contexte, e să arăți cu degetul și să zici “eso es lo que quiero!”.
Cred că în rest nu sufăr neapărat că nu ajung să testez așa multe preparate cum mi-aș dori. În schimb, mor de ciudă când văd ce cornucopia de restaurante (care par) bune sunt în străinătate, iar noi stăm așa prost. (n.r. Oana locuiește în Cluj)
Georgiana Ilie, autoarea newsletterului Meal planning de care te poți ține
Tocmai am fost 8 zile în Sicilia și nu am mâncat niciodată gelato deși, dacă mă întrebai înainte, ziceam că nu o să treacă zi fără să mănânc. Nici nu am apucat să mănânc caponata siciliana. Dar m-am împăcat cu gândul că nu să pot bifa totul. În primul rând, mănânc mai puțin în vacanță – rar trei mese, de obicei un mic-dejun pe la 10-11 și apoi un prânz târziu pe la 4-5. Deci efectiv nu am loc pentru toată mâncarea pe care aș vrea-o și nu vreau nici să mă simt doborâtă de cât am mâncat și să nu mai am energie pentru plimbat. Așa că nu am fomo, am doar câteva lucruri lăsate pentru data viitoare. 🙂
Reușești să găsești un echilibru între a gusta cât mai mult și a nu te transforma într-un colebil pe două picioare? Cum?
Cătălina Penciu, autoarea newsletterului Eat, Cook, Travel
Să fiu sinceră, n-am prea știut niciodată cum e cu echilibrul. Dar m-a salvat de fiecare dată că se putea lua la pachet restul de mâncare, din care de multe ori improvizam un mic dejun a doua zi.
Adriana Sohodoleanu, antropolog și educator culinar | Biscuit.ro
Acum da, acum 15-18 ani nu. Plecam la Londra cu câte 17-20 de locuri pe listă (restaurante, brutării, patiserii, etc). Prima dată în New York am avut o hartă pe care am făcut trasee – 5 zile, 25 de opriri. Am făcut vreo 20 din ele și m-a ajutat un antiacid. Trecerea la ingredientele americane, cu OMG-uri și alți steroizi nu i-a căzut bine stomacului meu european. Era o cursă contra-cronometru; gândirea era „Big Apple, pupă-l în bot și papa tot”. Nu știam la acel moment că voi ajunge înapoi peste doar un an.
În timp m-am înțelepțit (adică stomacul refuză să se mai dedubleze). Listele rămân la fel de lungi, dar nu mai sunt obligatorii. Ajută și faptul că „nu mai pun botul” la orice; am mâncat destule la viața mea ca să înțeleg rapid că unele lucruri pot fi sărite / ratate fără remușcări (un exemplu bun ar fi gogoșile, prezente în multe culturi culinare fără deosebiri majore, cu excepția mandazi, varianta zanzibareza cu cardamom; nu aceeași relaxare o aplic la budinca de orez cu lapte pe care o încerc mult prea des fără mari surprize).
Apoi am încă o soluție la îndemână – nu trebuie să mănânc tot acolo, pe loc. Iau acasă 🙂
Oana Huja, co-autoarea newsletterului foodie The Open Button
În trecut nu reușeam deloc să mă abțin de la toate bunătățile pe care le descopeream. Bine, nu foarte de mult, anul trecut cât am fost în Lisabona am mâncat 27 de pastéis de nata în 5 zile (2 oameni). Mereu mă gândesc că oricum în vacanțe merg mult pe jos, așa că se compensează cumva acolo. Nu cred în vorba „mai bine să-mi fie rău, decât să-mi pară rău”, dar recunosc că de multe ori am mâncat mai mult decât era nevoie doar pentru că era extraordinar de bun. În ultimele vacanțe am fost mult mai cumpătată și am ajuns la concluzia că nu fiecare masă din vacanță trebuie să fie „the best meal in my life”, ceea ce e grozav nu doar health wise, ci și financiar.
Georgiana Ilie, autoarea newsletterului Meal planning de care te poți ține
Da, de cele mai multe ori. Eu sunt o persoană care mănâncă compulsiv dacă are anxietate sau se plictisește. Au fost perioade în viața mea în care ronțăiam nonstop dacă era ceva pe birou. Cu anxietatea am rezolvat-o în ultimii doi ani – nici nu mai țin dulciuri în sertar la birou, rar simt nevoia și, atunci când se mai întâmplă, e mai mult o chestiune de glicemie scăzută. Iar în vacanță nu mă plictisesc, așa că mănânc mai intuitiv, atunci când chiar mi-e foame.
O excepție a fost când am fost la Szikra – o călătorie de weekend special ca să mâncăm acolo – și efectiv am mâncat tot din farfurii pentru că era ATÂÂÂT de bun, dar când am plecat am crezut că mor. Pur și simplu a fost foarte multă mâncare și mă durea stomacul. Încerc să nu mai repet asta, să comand felurile pe rând, ținând cont și de cât de mari sunt și cât de sătulă sunt după fiecare.
N.r.: Despre Szikra am scris și eu „sub acoperire” de ajutor de bucătar, la început de 2020.
Pentru că ești și creator de conținut, simți o presiune de a mânca mai mult, „mai relevant”, ca să ai ce povesti publicului tău?
Cătălina Penciu, autoarea newsletterului Eat, Cook, Travel
Poveștile cu mâncare din concediu sunt printre preferatele mele de împărtășit pe Instagram pentru că oamenii care mă urmăresc sunt la fel de curioși ca mine și absolut de fiecare dată se nasc discuții senzaționale pe marginea rețetelor sau locurilor sau ingredientelor. Însă, cu precădere în orașele mari sau destinațiile mai cunoscute, e utopic să crezi că vei putea vreodată testa tot, sau vei putea vreodată povesti pe de-a-ntregul istoria culinară a unui loc. Hard pill to swallow, dar e foarte probabil să nu fii tu cel care le arată oamenilor ceva ce-o să devină viral în 24h (și, dacă mă întrebi pe mine, nici n-ar trebui să fie ăsta vreunul din motivele principale ale unei călătorii, dar asta e o discuție pentru altă dată).
Ce mă ajută e că aleg să împărtășesc lucrurile care mă lasă pe mine cu gura căscată (sau burta îndestulată), oricât de *mici* pot părea la prima vedere (de exemplu, o fotografie făcută din mașină în drumul Cluj-București, care a lansat o întreagă discuție în jurul diferențelor legate de plante și ecosistem, tradiția culturii în România și cum e ea prelucrată – era un câmp de hamei).
Adriana Sohodoleanu, antropolog și educator culinar | Biscuit.ro
Nu mănânc pentru a povești, deși da, povestesc despre ce mănânc. Nefiind creator de conținut nu am nicio obligație de a posta, de a veni cu ceva nou, original, nemaivăzut și inspirațional. Nu postez de la față locului, nu fac live-uri, dar fac fotografii. Am telefonul plin pentru că îmi place să le am la îndemână ca aide-memoire; chiar azi am dat peste imagini de la prima vizită în Vietnam, e acolo o cafea cu ou care-mi trezește atâtea amintiri – ploaia de vara, străzile întunecate de cabluri electrice din Hanoi, turul culinar care-mi pusese pe limbă atâtea arome noi. Nu am postat asta, nu era Facebook pe atunci, iar cu #throwback am o relație reticentă, îmi pare ca un scormonit în traistă, poate-poate magicianul trist găsește o ureche de iepure.
Mă bucur de experiență când se întâmplă, o las la decantat și dacă, la întoarcerea acasă, simt că am ceva de spus, scriu. A avea ceva de spus înseamnă în primul rând o legătură, o asociere a mâncării respective cu ceva mai mult decât gust, plăcere, hedonism. Mâncarea este expresie a terroirului, heritage, economie, spectacol, escapism, educație, tehnică, politici și politică, etc.
Se întâmplă uneori să am inspirație, dar să nu fie timp; nu e bai, e încă ceva ce rămâne doar al meu. Cât timp offline-ul are mai mult din mine ca online-ul sunt bine, I keep it real. Simt că suntem într-o perioadă în care ne expunem enorm, ne stoarcem de idei și de abordări creative care să ne construiască o imagine dezirabilă în online, să ne diferențieze. Ne batem în definitiv pe timpul și atenția unui pool limitat de oameni. Nu vând nimic (produse, servicii, imagine), deci nu mă străduiesc să postez ceva anume (și se vede în randomness-ul gridului).
Mie îmi e mai bine în offline, poate și pentru că mă definesc ca food scholar, nu creator de conținut/ blogger. Activitatea mea principală este cercetarea – lectură, documentare – sunt atâtea studii, analize, teorii și concepte de descoperit – și scrisul. Fac asta de șapte ani deja și nu mă mai satur. După terminarea doctoratului nu credeam că mă voi întoarce la studiu așa repede, dar, iată, am câteva noi linii de cercetare deschise și lucrăm, eu și Cosmin Dragomir, editorul meu, la publicarea tezei, tema fiind Noua Bucătărie Românească.
Oana Huja, co-autoarea newsletterului foodie The Open Button
Nu simt o presiune de a mânca mai mult. Îmi place să comunic onest aspecte legate de ce mănânc în vacanțe, iar asta înseamnă inclusiv faptul că sunt de părere că nu toate mesele trebuie să fie experiențe culinare.
Singura problemă legată de acest subiect ar fi că uneori mi-e atât de foame sau poftă încât uit să fac poze sau fac niște poze mediocre. Aici intră în scenă vinovăția de „nu-mi fac treaba de foodie”. De care mă scutur repede, pentru că-mi dau seama că, realist vorbind, nimeni nu are așteptări de poze de revistă de la un om random de pe internet.
Georgiana Ilie, autoarea newsletterului Meal planning de care te poți ține
Motivul pentru care caut feluri autentice locale este ca să pot să reproduc rețetele și să știu dacă am făcut ce trebuie. Acum, în Sicilia, am mâncat pentru prima oară pasta alla Norma, care e felul cu paste tipic al zonei. Eu nu mă omor cu pastele și nu mâncasem până acum versiunea asta. A fost excelent – și, ca-n Italia, porție de aperitiv, adică nu te doboară cu 450g de mâncare în farfurie. M-am bucurat că am făcut asta, pot să o reproduc și să știu că iese cum trebuie. Am și pus-o în newsletter.
Dar e și un fel de casting de rețete. Nu o să pun tot ce am mâncat acolo. Cred că arancini sunt niște chestii senzaționale, dar nu cred că aș recomanda în Meal planning feluri care se prăjesc în baie de ulei. Dintr-o călătorie, îmi iau 2-3 idei pe care le reproduc. Așa că e un lucru la care mă gândesc, dar nu mă uit la toate lucrurile ca la chestii pe care să le transform în conținut.
După toți anii ăștia de călătorit ȘI pentru mâncare, care e un lucru care s-a îmbunătățit în relația cu descoperirile culinare, așteptările tale și bunăstarea propriului corp.
Cătălina Penciu, autoarea newsletterului Eat, Cook, Travel
S-a îmbunătățit răbdarea, asta fără doar și poate. Și răbdarea de a căuta locul *ăla* în care să mănânc (din alte sute), dar și răbdarea cu mine, să mă bucur mai întâi de experiență, ca s-o pot povesti ulterior.
Adriana Sohodoleanu, antropolog și educator culinar | Biscuit.ro
Am o înțelegere mai bună a gustului locului (profil de arome, tehnici, practici de producție și consum) prin urmare, fac o selecție mai bună a celor testate. Acum înțeleg mai corect ce am în farfurie și pot aprecia un preparat folosind criterii mai puțin subiecte ca acel ‘nu îmi place’ (și înțeleg că dacă nu îmi place mie, nu înseamnă că e prost).
Oana Huja, co-autoarea newsletterului foodie The Open Button
Sunt mult mai deschisă la a încerca preparate noi și, ulterior, și să gătesc preparate cu care nu aș fi fost confortabilă în trecut. De multe ori asta vine din dorința de a încerca să reproduc ceva foarte bun mâncat în vacanțe (visez la un desert mâncat în Marsilia, cu smochine poșate în vin, înghețată de vanilie, custard de vanilie cu busuioc și cracker de susan). Legat de așteptări, încă învăț să le echilibrez și să nu mă las influențată 100% de ce citesc, sau ce mi se spune. Am mâncat prost în restaurante din ghiduri Michelin și am mâncat fantastic în restaurante mici, de familie, fără design interior și meniuri fancy.
Georgiana Ilie, autoarea newsletterului Meal planning de care te poți ține
Multă vreme am fost un călător prost. Mă duceam într-un loc fără nicio predocumentare și mă învârteam în căutarea “autenticului”. Uneori aveam noroc și aveam experiențe grozave, alteori nu. Acum am învățat să fac un mix din aceste abordări: planific niște lucruri și îmi las și loc să mă învârt fără țintă. Așa cum planific niște mese și pe altele le improvizez în funcție de unde ne-au dus picioarele. Mănânc când mi-e foame, cum ziceam. Cred că e un echilibru bun pentru mine, pentru că ce-mi doresc cel mai mult e să am energie pentru tot ce vreau să vizitez, nu să zac cu o indigestie sau să mă simt doborâtă de cât am mâncat. Dacă asta înseamnă că mai lăsăm și pentru data viitoare, asta e. Mie îmi place mult să mă întorc în locurile care mi-au plăcut, astea sunt ancore pentru viitor.
Voi cum stați la capitolul ăsta? Cum vi s-a schimbat relația cu FOMO-ul culinar de-a lungul timpului?
