Nu cred c-aș putea face munca asta, am spus când m-am întors în redacție după o săptămână de bucătărit și documentat „din interior” povestea Szikra, un restaurant local și zero waste din Sfântu Gheorghe.
Lucrasem 12 ore pe zi, 6 zile consecutive, făcusem frigul secuiesc de ianuarie în prima parte a zilei și mă prăjisem în a doua, când dogoreau plitele, îmi zdrelisem degetele la mandolină de la prima încercare și încă aveam zgomot de hotă în urechi. (Mandolina care feliază, nu care cântă; atunci am aflat și eu că sunt două. 🤭)
Dintre toate, curățenia mă îndoia cel mai tare. Preferam să mai feliez mere și să risc amputarea decât să frec plitele, să stau în genunchi pe gresie, să mătur, să dau cu mopul, să uit ceva în urma mea și să șterg iară.
M-am întors jurând că n-o să mai comand niciodată mâncare cu 10 minute înainte să se închidă bucătăria. Dar m-am întors și fascinată. De vizitele la producătorii mici din sat care o așteptau cu plăcintă aburindă pe Mădălina Roman, chef Szikra; de imprimanta de bonuri care nu se mai oprea într-un service de marți seară; de rapiditatea mâinilor lor; de finalul programului, pecetluit cu pălincă.
Am conștientizat atunci că există o limită deloc generoasă pentru tot ce poți afla și spune ca jurnalist despre un domeniu, mai ales dacă vrei să-ți păstrezi o ușă de acces. Eu voiam să intru cu totul.
Dar legătura asta aveam s-o fac mult mai târziu.
Am început să mă gândesc pe bune să-mi dau demisia din jurnalism în cele două luni de pauză pe care mi le-am luat în vara lui 2021. Eram epuizată. Trecuse un an de când pornisem Concentrat, newsletterul zilnic al revistei DoR, primisem între timp și o echipă și ceva responsabilități de management care mă acreau tot mai tare și nu reușeam să ies din cercul vicios al celor 14-16 ore de muncă; zi de zi de zi. Nu mai voiam să citesc știri, nu mă mai interesau ultimele trenduri, iar toate poveștile mi se păreau reciclate și naive. Eram în burnout, după cum mi-a confirmat și psihoterapeuta la care ajunsesem cu scop declarat să-l evit.
În august 2021 am pus prima oară HORECA pe lista opțiunilor reale de job, lângă „comunicare”, o alternativă safe.
Eram de acord cu ideea că oricine ar trebui să lucreze o dată în viață într-un restaurant și mă uitasem dintotdeauna cu jind la studenții care își sacrificau verile pe la terase. Mi se părea că au acces la o lume care mie îmi scăpa.
În același timp, simțeam că renunț prea ușor la ceva ce mi-a dat K.O și va continua să le dea din uppercut și altora. M-am gândit că revin în redacție și încerc să schimb paradigma: fără mailuri după ora 19, plecat acasă la 18, planificat mai întâi sportul pentru minte, apoi ședințele pentru job. M-am gândit că o să încerc să fiu exemplul de care aș fi avut nevoie înainte de burnout.
Mi-a ieșit prea puțin. Așa că m-am întors la lista din vară, pe care trona HORECA. Ce-ar fi dacă aș mai face un pas mic? Dacă m-aș oferi ajutor de weekend în bucătăria unei cârciumi pe care o admir, ca să văd dacă îmi place, dacă mă descurc?
Am rumegat gândul două zile și apoi i-am scris un mail Cristinei Mazilu, pe care o citeam cu inimioare în ochi din 2009, când a început să gătească și să scrie pe blog, unde tronează încă rețeta celui mai bun pate ever (în găsești și la arzu, btw). Astfel, pe 5 februarie am intrat prima oară în bucătăria arzu, ca ucenică, într-o sâmbătă.
Mi se părea mai potrivit să încep să înțeleg ecosistemul de bucătărie profesionistă într-un bistro, cu colegi mișto, care învață și ei din mers, decât să mă arunc în gura leului din literatura de specialitate care vorbește aproape numai despre chefi toxici și colegi blazați.
Apoi a izbucnit războiul.
(O să mă autoplagiez un pic acum, căci am mai scris despre asta în newsletterul WIP)
Mi-am dat demisia pe 14 martie, la o săptămână după ce-am găzduit o familie de refugiați la mine-n sufragerie și m-am gândit zilnic dacă să plec voluntară la graniță. Era a doua criză pe care o traversam cu legitimația de presă în dinți și prima oară când se simțea ca o piatră de moară. Voiam să ajut – cu timp, cu cazare, cu bani –, nu să scriu încă un portret, încă un reportaj, încă un status de Facebook despre niște oameni treziți într-un coșmar.
Și voiam să evadez.
„Nu iar criză, nu iar moarte” a fost primul meu gând în dimineața în care Rusia a invadat Ucraina, și a fost un gând egoist. La doi ani de la apariția lui Sars-Cov-2, un an și jumătate de la lansarea Concentrat și șase luni de la sabaticul care m-a salvat, voiam să mă bucur de viață. Eu și probabil toată planeta îngenuncheată de ororile de zi cu zi.
În același timp, ce înseamnă pentru un jurnalist că nu mai vrea să fie acolo fix când e groasă? Când e atâta nevoie de verificat informații, contextualizat și nuanțat?
Pentru mine a însemnat că, în sfârșit, nu m-am mai redus la o singură valență – jobul, acest avatar al valorii mele. Că mi-am dat voie să spun ce vreau, nu ce cred că se așteaptă de la mine. Că e o prostie să aștept să se schimbe lumea, realitatea, mediul. Că if you don’t like how things are, change it! you’re not a tree, vorba aia.
(Am încheiat cu autoplagierea.)
Era atâta haos în jur și parcă nu mai părea atât de dramatic să încep și eu ceva de la zero – o meserie care m-a intrigat dintotdeauna de la distanță. Aveam și o senzație ciudată că ăsta ar putea fi ultimul moment oportun pentru asta. În 6 luni făceam 29 de ani – deci mai aveam cel puțin unul până la proverbialul 30, când devii adult de-adevăratelea (glumesc) –, dar n-aveam credite, familie, alți oameni în cârcă.
Dacă nu acum, atunci când, cum ar zice Fizz. Și m-am angajat full-time la arzu.
Recunosc, simțeam și că sunt un pic împinsă de la spate de toate poveștile pe care le înmagazinasem despre bucătărie. Pe de-o parte, că e despre organizare (mă hârjoneam de-o vreme cu planningul și project managementul), camaraderie, sincron și disciplină. Pe de alta, că e despre hardcoreală – dacă te tai, continui, că e o muncă de anduranță din care îți iei validare pentru cât poți să dai când nu mai poți deloc. Ca cineva care se identifică 100% cu munca, aceasta brățară de aur care mi-a schilodit încheieturile, imaginea de white trash beautiful mi-a hrănit și mai tare curiozitatea.
Dincolo de toate, simțeam nevoia de un reset. Să mă duc într-un loc în care nu știe nici naiba cine sunt, să iau munca așa cum vine, să învăț din nou alfabetul.
*
Nu e prima dată când schimb direcția. Am mai făcut-o și la 23 de ani, când am plecat din publicitate în jurnalism după ce m-am perpelit cu fix aceeași dilemă: dacă tot schimb domenii și nu mă specializez în nimic, cum o să pot avea o carieră și un statut și bani cât de cât? Dar dacă regret că n-am explorat mai mult?
În ambele dăți, am hotărât că regretul e mai nasol decât lipsa banilor.
Încă mă frustrează că sunt o generalistă – am fost și în jurnalism, pare ca voi fi și în bucătărie – și nu îmi pasă de modurile în care mă contrazice Range de David Epstein. Să nu te specializezi înseamnă să alergi ca o găină fără cap de la una la alta și să nu simți niciodată că ai ajuns la un temporar finish line. Dar înseamnă și să vezi oportunități infinite în lumea din fața ta.
Cine mă cunoaște știe că sunt fascinată de tot felul de meserii – m-am gândit și cum ar fi să lucrez într-o editură, într-un departament de resurse umane, ca profă în Teach for Romania, poștaș sau lucrător la linia de producție dintr-o fabrică.
Mi-ar plăcea să nu pierd niciodată pofta asta.
Cum mi s-a schimbat concret viața: una rece, una caldă
Cu totul și cu totul, ar fi răspunsul scurt.
MI-AM LUAT ÎNCĂ UN JOB. Ca să mențin același stil de viață (diferența de salariu a fost de aproximativ 1000 de lei în minus), dar și ca să nu pierd legătura cu scrisul – pe care încerc să-l țin viu și prin acest blog –, am început să iau proiecte freelance care au legătură cu mâncarea. Scriu texte comerciale pentru un hypermarket, spre exemplu. În același timp, nu mai cheltuiesc la fel de mulți bani pe mâncare (foaaaaaarte mulți, pentru că îmi comandam aproape zilnic la prânz), pentru că mănânc la cârciumă. E incredibil cât de mult ajută. Scapi și de gândul pachețelului zilnic, și de grija banilor care se duc pe el.
NU MAI POT FI MATINALĂ. Iarna trecută, mă trezeam la 6, la 7 fără 10 eram deja în sala de fitness, la 9 mâncam și la 10 rezolvam deja mailuri în redacție. De când lucrez ture de 12 ore în bucătărie, mă trezesc foaaaarte greu înainte de 7 și nici vorbă să pot mișca sportiv vreun mușchi înainte de 9. În același timp, aș vrea să închin o odă corpului uman, cel mai adaptabil șmecher pe care îl știu. Nu credeam vreodată c-o să reușesc să duc ture de 8 ore fără pauză; la nevoie, pot să duc și 12. Dacă sunt rare. 🙂
MĂ SIMT MEREU ÎN URMĂ. Mi-e greu să nu-mi folosesc zilele libere productiv – acest cuvânt care a pus în genunchi o generație. Pentru că mă simt așa de în urmă cu bucătăritul (și sunt!), tind să încep 785 de rute de învățare – hai să fac un caiet cu preparate faimoase și istoria lor, hai să gătesc o rețetă nouă în fiecare zi liberă, hai să țin pasul cu presa de profil. Dar pentru că timpul e limitat și corpul deseori îndoit de stat în picioare, ajung să dorm juma de zi la prânz după 50 de minute de sport. Lipsa mea de răbdare e o pacoste. În orice meserie.
ORICE MĂNÂNC = O LECȚIE. Orice ieșire la restaurant e o ocazie să depistez arome și gusturi noi, pe care deseori mi le notez. La arzu am învățat să apreciez chimionul, feniculul, coriandrul și a fost o curbă de învățare pentru care sunt foarte recunoscătoare. Sunt mai atentă la plating, la temperatura mâncării, la descrierile din meniu și, în același timp, sunt un oaspete mai blând cu orice greșeală. Știu ce înseamnă un service nebun și cât de greu e uneori să faci față.
*
Sunt curioasă dacă și cum o să mi se schimbe perspectiva despre schimbarea asta peste ani. În continuare mă simt mai jurnalistă decât ajutor de bucătar și cred că e o lentilă care n-o să dispară vreodată. Dacă e să am o certitudine, e că totul e work in progress. Și ce bine că e.
Ai dreptate, dacă faci un curs de bucătărie, poți, cel puțin, să înveți să gatești pentru tine și familia ta, în mod si-gur 🙂 Așa am pățit eu, cu un curs de cofe-patiser. Mă întreabă fiica mea acum : dar nouă de ce nu ne-ai făcut prăji așa de bune când eram mici? Poftim, de aia! 🙂